Scenariul Spectacolului artistic, literar, muzical, ecvestru dedicat Zilei Culturii Naționale 2024

I. Indicații regizorale

Scenă în aer liber, pe esplanada din fața Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu“ Neamț. În centrul scenei se află trăsura trasă de doi cai, în care sunt membrii Grupului Folk „Eu cred“.

În stânga trăsurii:

– Grupul de călăreți alcătuit din Fata de Împărat, în mijloc, Luceafărul-tânăr voievod, în stânga, Luceafărul-demon, în dreapta.

În dreapta trăsurii:

– Grupul doi de călăreți, alcătuit din Demiurg și Hyperion.

În fața trăsurii mari se află trăsura trasă de ponei, în care sunt Cătălin și Cătălina.

După instalarea interpreților pe scenă, Grupul folk cântă melodiile „Eminescu“, „Mai am un singur dor“, „Pe lângă plopii fără soț“.

I1 (pe fond sonor):

– Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nicio catastrofă istorică: geniul. Orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost hărăzite, nicio armată din lume și nicio poliție, cât ar fi ele de diabolice, nu vor putea șterge „Luceafărul“ lui Eminescu din mintea și sufletul românilor.

I2 (pe fond sonor)

– În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se deslușește setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creația geniilor sale. Singura eternitate acceptată de istorie este aceea a creațiilor spirituale, care, bineînțeles, reflectează specificul național al gintei creatorului și momentul istoric în care a viețuit acesta; le reflectează și le proiectează în eternitate. Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu.

I1 (pe fond sonor)

– Petrolul și aurul nostru pot seca într-o zi. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar putea ca într-o zi nu prea îndepărtată strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță, să-și piardă însemnătatea pe care o are de peste un secol încoace.

Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și cât timp va exista undeva, prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.

Istoria patetică a neamului românesc a fost proiectată în eternitate prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar de foame, și a murit ucis de un nebun într-un ospiciu.

I2. (muzica încetează)

Referindu-ne la poemul „Luceafărul“, după cum se știe, punctul de plecare este un basm cules de călătorul german Kunich, „Fata din grădina de aur“. El a publicat acest basm. Eminescu întâi l-a versificat, apoi l-a folosit ca izvor de inspirație pentru poemul „Luceafărul“, despre are mărturisește: „Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric“.

Grupul Folk (cântat și recitat)

1

A fost odată ca ‘n povești

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.

2

Și era una la părinți

Și mândră ‘n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți

Și luna între stele.

3

Din umbra falnicelor bolți

Ea pasul și-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde ‘n colț

Luceafărul așteaptă.

4

Privea în zare cum pe mări

Răsare și străluce,

Pe mișcătoarele cărări

Corăbii negre duce.

5

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorința-i gata;

El iar privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata.

6

Cum ea pe coate-și răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui și inima

Și sufletu-i se împle.

7

Și cât de viu s’aprinde el

În orișicare sară,

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară.

8

Și pas cu pas pe urma ei

Alunecă ‘n odaie,

Țesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie.

9

Și când în pat se ‘ntinde drept

Copila să se culce,

I-atinge mânile pe piept,

I’nchide geana dulce;

10

Și din oglindă luminiș

Pe trupu-i se revarsă,

Pe ochii mari, bătând închiși

Pe fața ei întoarsă.

11

Ea îl privea cu un surâs,

El tremura ‘n oglindă,

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă.

12

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

Fata de Împărat:

— «O, dulce-al nopții mele Domn,

De ce nu vii tu? Vină!

13

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde ‘n casă și în gând

Și vieața-mi luminează!»

I1:

14

El asculta tremurător,

Se aprindea mai tare

Și s’arunca fulgerător,

Se cufunda în mare,

15

Și apa unde-au fost căzut

În cercuri se rotește,

Și din adânc necunoscut

Un mândru tânăr crește.

16

Ușor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei

Și ține ‘n mână un toiag

Încununat cu trestii.

17

Părea un tânăr Voievod

Cu păr de aur moale,

Un vânăt giulgiu se ‘ncheie nod

Pe umerele goale.

18

Iar umbra feței străvezii

E albă ca de ceară —

Un mort frumos cu ochii vii

Ce scânteie ‘n afară.

Luceafărul-tânăr voievod:

19

— «Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ți urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Și mumă-mea e marea.

20

Ca în cămara ta să vin,

Să te privesc de-aproape,

Am coborât cu-al meu senin

Și m’am născut din ape.

21

O vin! odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

22

Colo ‘n palate de mărgean

Te-oiu duce veacuri multe,

Și toată lumea ‘n ocean

De tine o s’asculte».

Fata de Împărat:

23

— «O, ești frumos, cum numa ‘n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N’oiu merge niciodată;

24

Străin la vorbă și la port,

Lucești fără de vieață,

Căci eu sunt vie, tu ești mort,

Și ochiul tău mă ‘nghiață».

I2:

25

Trecu o zi, trecură trei

Și iarăși, noaptea, vine

Luceafărul de-asupra ei

Cu razele-i senine.

26

Ea trebui de el în somn

Aminte să-și aducă

Și dor de-al valurilor Domn

De inim’ o apucă:

Fata de Împărat:

27

— «Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde ‘n casă și în gând

Și vieața-mi luminează!»

I1:

28

Cum el din cer o auzi

Se stinse cu durere,

Iar ceru ‘ncepe a roti

În locul unde piere;

29

În aer rumene văpăi

Se ‘ntind pe lumea ‘ntreagă,

Și din a chaosului văi

Un mândru chip se ‘nchiagă;

30

Pe negre vițele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

31

Din negru giulgiu se desfășor

Marmoreele brațe,

El vine trist și gânditor

Și palid e la față;

32

Dar ochii mari și minunați

Lucesc adânc himeric,

Ca două patimi fără saț

Și pline de ‘ntuneric.

Luceafărul-demon:

33

—«Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ș’acuma,

Și soarele e tatăl meu,

Iar noaptea ‘mi este muma;

34

O vin’ odorul meu nespus,

Și lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus,

Iar tu să-mi fii mireasă.

35

O vin’, în părul tău bălaiu

S’anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele».

Fata de Împărat:

36

— «O, ești frumos, cum numa ‘n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N’oiu merge’ niciodată!

37

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Și ochii mari și grei mă dor,

Privirea ta mă arde».

Luceafărul-demon

38

— «Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu ‘nțelegi tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Și tu ești muritoare?»

Fata de Împărat:

39

— «Nu caut vorbe pe ales,

Nici știu cum aș începe —

Deși vorbești pe înțeles,

Eu nu te pot pricepe;

40

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te ‘ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine».

Luceafărul-demon:

41

— «Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voiu să știi asemenea

Cât te iubesc de tare;

42

Da, mă voiu naște din păcat,

Primind o altă lege

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voiu să mă deslege».

Demiurgul:

43

Și se tot duce… S’a tot dus.

De dragu-unei copile,

S’a rupt din locul lui de sus,

Pierind mai multe zile.

Grupul Folk (cântat și recitat):

44

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă,

45

Un paj ce poartă pas cu pas

A ‘mpărătesii rochii,

Băiat din flori și de pripas,

Dar îndrăsneț cu ochii,

46

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Se furișează pânditor

Privind la Cătălina.

47

Dar ce frumoasă se făcu

Și mândră, arz’o focul;

Ei Cătălin, acu-i acu

Ca să-ți încerci norocul.

48

Și ‘n treacăt o cuprinse lin

Într’un ungher de grabă.

Cătălina:

— «Da ce vrei, mări Cătălin ?

Ia dut’ de-ți vezi de treabă».

Cătălin

49

— «Ce voiu? Aș vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeauna,

Să râzi mai bine și să-mi dai

O gură, numai una.

Cătălina:

50

— «Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,

Dă-mi pace, fugi departe —

O, de luceafărul din cer

M’a prins un dor de moarte».

Cătălin:

51

— «Dacă nu știi, ți-aș arăta

Din bob în bob amorul,

Ci numai nu te mânia,

Ci stai cu binișorul.

52

Cum vânătoru ‘ntinde ‘n crâng

La păsărele lațul,

Când ți-oiu întinde brațul stâng

Să mă cuprinzi cu brațul;

53

Și ochii tăi nemișcători

Sub ochii mei rămâie…

De te înalț de subsuori

Te ‘nalță din călcâie;

54

Când fața mea se pleacă ‘n jos,

În sus rămâi cu fața,

Să ne privim nesățios

Și dulce toată vieața;

55

Și ca să-ți fie pe deplin

Iubirea cunoscută,

Când sărutându-te mă ‘nclin,

Tu iarăși mă sărută».

Grupul folk (cântat și recitat):

56

Ea-l asculta pe copilaș

Uimită și distrasă,

Și rușinos și drăgălaș,

Mai nu vrea, mai se lasă,

57

Și-i zise ‘ncet:

Cătălina:

— «Încă de mic

Te cunoșteam pe tine,

Și guraliv și de nimic,

Te-ai potrivi cu mine…

I2:

58

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniștea uitării,

Dă orizon nemărginit

Singurătății mării;

Cătălina:

59

Și tainic genele le plec,

Căci mi le împle plânsul,

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

60

Lucește c’un amor nespus

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalță tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

61

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte . . .

În veci îl voiu iubi și ‘n veci

Va rămânea departe…

62

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca niște stepe,

Dar nopțile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe».

Cătălin:

63

— « Tu ești copilă, asta e…

Hai ș’om fugi în lume,

Doar ni s’or pierde urmele

Și nu ne-or ști de nume,

64

Căci amândoi vom fi cuminți,

Vom fi voioși și teferi,

Vei pierde dorul de părinți

Și visul de luceferi».

I1:

65

Porni luceafărul. Creșteau

În cer a lui aripe,

Și căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

66

Un cer de stele de desupt,

Deasupra-i cer de stele —

Părea un fulger ne ‘ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

67

Și din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca ‘n ziua cea de’ntâi,

Cum izvorau lumine;

68

Cum izvorînd îl înconjor

Ca niște mări, de-a’notul . . .

El sboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul;

69

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochiu spre a cunoaște,

Și vremea ‘ncearcă în zadar

Din goluri a se naște.

70

Nu e nimic și totuș e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Hyperion:

71

— « De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă desleagă

Și lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară ‘ntreagă;

72

O, cere-mi, Doamne, orice preț,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor ești de vieți

Și dătător de moarte;

73

Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire,

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire …

74

Din chaos Doamne-am apărut

Și m’aș întoarce ‘n chaos . . .

Și din repaos m’am născut,

Mi-e sete de repaos».

Demiurgul:

75

— «Hyperion, ce din genuni

Răsai c’o ‘ntreagă lume,

Nu cere semne și minuni

Care n’au chip și nume;

76

Tu vrei un om să te socoți,

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toți,

S’ar naște iarăși oameni.

77

Ei numai doar’ durează ‘n vânt

Deșerte idealuri—

Când valuri află un mormânt

Răsar în urmă valuri;

78

Ei doar’ au stele cu noroc

Și prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Și nu cunoaștem moarte.

79

Din sânul vecinicului ieri

Trăiește azi ce moare,

Un soare de s’ar stinge ‘n cer

S’aprinde iarăși soare;

80

Părând pe veci a răsări

Din urmă moartea-l paște,

Căci toți se nasc spre a muri

Și mor spre a se naște.   

81

Iar tu, Hyperion, rămâi

Ori unde ai apune . . .

Cere-mi — cuvântul meu de ‘ntâiu,

Să-ți dau înțelepciune?

82

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup’a ei cântare

Să se ia munții cu păduri

Și insulele ‘n mare?

83

Vrei poate ‘n faptă să arăți

Dreptate și tărie?

Ți-aș da pământul în bucăți

Să-l faci împărăție.

84

Îți dau catarg lângă catarg,

Oștiri spre a străbate

Pământu ‘n lung și marea ‘n larg,

Dar moartea nu se poate . . .

85

Și pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te , te ‘ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Și vezi ce te așteaptă».

I2:

86

În locul lui menit din cer

Hyperion se ‘ntoarse

Și, ca și ‘n ziua cea de ieri,

Lumina și-o revarsă.

87

Căci este sara ‘n asfințit

Și noaptea o să ‘nceapă;

Răsare luna liniștit

Și tremurând din apă

88

Și împle cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri.

Sub șirul lung de mândri tei

Ședeau doi tineri singuri:

Cătălin

89

— « O lasă-mi capul meu pe sân,

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Și negrăit de dulce;

90

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă liniște de veci

Pe noaptea mea de patimi.

91

Și de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă,

Căci ești iubirea mea de ‘ntâi

Și visul meu din urmă».

Demiurgul:

92

Hyperion vedea de sus

Uimirea ‘n a lor față;

Abia un braț pe gât i-a pus

Și ea l-a prins în brațe . . .

93

Miroase florile – argintii

Și cad, o dulce ploaie,

Pe creștetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie.

94

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Luceafărul. Și ‘ncetișor

Dorințele-i încrede:

Cătălina:

95

— « Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde ‘n codru și în gând,

Norocu-mi luminează!»

Grupul folk (cântat și recitat):

96

El tremură ca alte dăți

În codri și pe dealuri,

Călăuzind singurătăți

De mișcătoare valuri;

97

Dar nu mai cade ca ‘n trecut

În mări din tot înaltul:

Luceafărul-voievod + Luceafărul-demon + Hyperion:

— «Ce-ți pasă ție, chip de lut,

Dac’oiu fi eu sau altul?

98

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece ».

Grupul folk:

– Melodia „Eminescu“ în finalul spectacolului.